Vecină, vecină...

Mă întorc de la muncă, dau prin piaţă, cumpăr una-alta. Şi trei pâini mari, care se iveau obraznice din pungă. Străbat piaţa, ocolesc blocul vecin, ajung pe aleea care duce în scara blocului meu.

Acesta este locul unde, pe vreme frumoasă, îşi fac veacul pensionarele, majoritare printre vecinii mei.

Erau două, faţă în faţă, pe gărduleţ. Vorbeau. Trec printre ele, salut cu respectul unui adolescent, mi se răspunde mieros. Apoi mi se spune:
- Pâine a luat fratele...

"Love is..."

Uşile metroului se deschid în staţia Grozăveşti. În dreptul meu se urcă două doamne: una pe la 50 de ani, alta mult mai tânără.

Doamna de 50 de ani mi-a furat privirea. Mă rog, mai degrabă tricoul pe care-l purta. Tineresc, viu colorat, tricoul avea pe piept un aforism inscripţionat cu bucăţi de materiale la fel de viu colorate.

Textul era aşa: "Love is..." Nu intenţionat l-am lăsat neterminat. Eu chiar am insistat să aflu ce scria mai departe, dar doamna se tot mişca şi mă împiedica să aflu.

Partea proastă e că, după câteva ocheade mai obraznice - mă exaspera!-, m-a văzut, moment în care s-a întors cu spatele la mine, rugându-şi prietena să-şi schimbe poziţia: "Ăla se uită la ţâţele mele!"

Săraca, îmi pare rău că i-am dat această impresie. Demersul meu era cât se poate de nobil, de... gnoseologic.

Asta se întâmpla în urmă cu ceva vreme. Dacă ar fi să îmi pun acum această întrebare, aforismul meu ar veni cam aşa: "Dragostea e o aură..."

Îmi las libertatea de a-l completa.