Una din staţia de maşină

Două doamne, colege probabil, discutau aprins ceva. Una dintre ele, care luase cuvântul de câteva minute bune, părea necăjită.

Fără să îmi dau seama, plimbându-mă prin staţie în aşteptarea maşinii, am ajuns în faţa lor, la un metru. Auzeam tot ce vorbeau; de când am ajuns lângă ele, firul discuţiei a început aşa:

Doamna 1: Ştii că aseară a fost cutremur? Ai simţit?
Doamna 2: Da, am simţit, cum să nu! M-am speriat de moarte, că eram singură.

Doamna 1: Şi eu m-am speriat, dar m-am şi supărat pe bărbatu' ăsta al meu.
Doamna 2: Dar ce ţi-a făcut?

Doamna 1: Eh, nu mie, lu' mama.
Doamna 2: Aseară, la cutremur?

Doamna 1: Da. Când a început să se zgâlţâie tot, al meu m-a luat de mână şi m-a băgat sub tocul uşii dintre hol şi sufragerie. Tu ştii cum e la mine...
Doamna 2: Da, ştiu! Şi?

Doamna 1: Şi... în momentul ăla, s-a ridicat şi mama din fotoliu bălăngănindu-se, vrând să vină lângă noi. Ştii ce i-a zis bărbatu' meu?
Doamna 2: Ce?

Doamna 1: I-a zis: "Nu aici, mamă, că nu mai e loc!"

Nu vă speriaţi. Nu a fost niciun cutremur recent. Povestea e mai veche.